iulie 2014

Ma uit   la ceas dar nu pentru ora ci pentru calendar.  Realizez ca tocmai a trecut luna iulie. Cum ar veni, s-a cam dus si vara asta!
Pe aici a cam plouat, nu ca m-ar fi deranjat, ba dimpotriva! Numai ca la un moment dat s-a cam exagerat! A venit puhoiu de ziceai ca s-a mutat Dambovita pe strada.  Pe bune! Alergau bolovanii pe drum!
Unuia i-a luat duba cu tot cu marfa de o suta de milioane ca nu a avut chef sa o duca seara. A zis ca o duce dimineata si praful si pulberea s-a ales si de masina si de marfa!
Ca orice pahar pe jumatate gol, cealalta jumatate este plina. Asa si cu ploaia asta. A luat ea placa de fier de la intrarea in curte si a infundat teava din santul de scurgere.  Drept urmare, impreuna cu vecinul meu, intr-o mobilizare exemplara si un flez din ala mare, am reusit sa modificam geografia santului si sa il amenajam cu niste tuburi de beton. Cu ocazia asta am indreptat si poarta si am taiat nitel la partea de jos asa ca acum se deschide larg si masina intra fara sa mai lase jumatate din bara spate ca ultima oara…

Pe la inceput imi propusesem sa scriu des. Cam la doua zile cel mult sa postez pe aici ce si cum.
Din pacate nu am reusit. Si nu ca as fi puturos (nici harnic nu mi-s) dar pur si simplu, sunt atat de multe de facut ca nu mai apuc sa scot calculatorul sa scriu de una si de alta. Stiu ca e pacat chiar daca cei care urmaresc ce se intampla pe aici se numara pe degetele de la o mana!

Pe strada, cam o data pe zi trece o duba. Varianta locala a vanzatorilor ambulanti din Bucuresti, de odinioara. Aici tiganul are un Ford sau un Fiat si vinde castraveti la doi lei kilu, pepeni la 3 lei si rosii, dar numai pe comanda, la 4 lei. Cine sa cumpere rosii cand fiecare are rasadul lui in curte? Tiganul e orgolios. I-a cerut Otilia sa ii aleaga un pepene cumsecade ca altfel nu il mai lasa sa treaca pe strada. A ales tiganul vreo 5 minute dar si cand am dat cep la pepene a fost ceva de mare calibru! Orgolios!

Pe la inceputul lunii l-am luat pe Puki (Pork Mik) la tara sa vad cum se acomodeaza. A stat o zi in dormitor, sub pat, apoi a inceput usor usor sa iasa. Ideea e ca statea in jurul nostru pana cand noi am mers la vecini si tampitul a vrut sa treaca fix prin fata custii lui Fred.  Ce a urmat a fost parca, pe foc automat:  Fred a rupt lantul, tampitul mic a ramas nitel impietrit apoi, a inteles cumva ca locomotiva aia cu ochii rosii care venea spre el nu vroia sa il pupe de fericire asa ca a zbughit-o spre casa, a ocolit-o cu Fred pe urmele lui, a ajuns de unde a plecat, a eschivat scurt, a facut un salt sa intre pe geam in casa dar, lovitura de teatru, geamul ACELA era inchis asa ca a ramas ca Spider Man pe perete cam la vreo 2 metri inaltime. Din fericire am reusit sa ajung acolo si l-am smuls de pe perete cu pretul a doua gheare rupte si am reusit sa il arunc in casa pe geamul care era deschis, fara sa pateasca altceva grav in afara starii Zen pisicesti care s-a cam sifonat… In alta seara a explorat sopronul si cred ca i-a cazut scara in cap pentru ca a venit cu nasul pocnit si julit rau sub ochi. Era vizibil in stare de soc dar si-a revenit insa nu a vrut sa ne spuna ce a patit…

Am reusit sa termin casuta din copac promisa Mariei. In fine, mai am nitel, dar chiar nitel de pus la punct si e gata-gata! Are deja peretii, doar o usa si un perete pe latura cu scara mai este necesar, are acoperisul cu niste trape secrete, are chiar si un geam care se deschide cu scripete si am pus o lampa cu LED alimentata dintr-un acumulator care se incarca cu un mic panou solar. Inca nu e instalat dar exista si o lumina, tot cu LED, care se aprinde automat la lasarea intunericului (alta decat cea de langa scara). Casuta a facut deliciul Mariei dar si al copiilor de prin vecini. Uneori imi vine si mie sa ma duc acolo sa ma intind pe o patura sa trag un pui de somn in casuta din copac!

Aseara Fred a cunoscut binefacerile dusului si ale deparazitarii! E un catel nou acum! E chiar frecventabil!

Am facut si un leagan pentru Maria, atarnat de tevile boltei… Si asta are mare succes!

In vitza de vie de langa casa si-au facut cuib niste grauri, ceea ce ilustreaza cretinismul proverbial al acestora. O pisica sl-a localizat si a halit puii, demonstrand ca in lumea animala, prostia nu se perpetueaza ca in lumea oamenilor!

Fiecare zi care trece aici este unica in felul ei. Scriam pe FB ca nu imi trebuie televizor pentru ca am norii mei. As vrea sa ii pot fotografia pe toti si sa vi-I arat! Nu este nicio legatura intre culorile cerului vazut de aici cu cel pe care il vedeam de la Bucuresti la fel cum cerul de noapte este plin, dar plin de stele! Aproape uitasem cum arata un cer fara praf! Negru si plin plin de stele si, din cand in cand, cate un satelit! Abia astept Perseidele. Sper sa fie OK, probabil pe 12 sau 13 august o sa imi pun al doilea stent si o sa fiu nevoit sa stau in repaus cateva zile. Daca totul iese OK, o sa mergem pe Piatra (dealul din capatul strazii noastre) de unde vom admira stelele cazatoare, fara luminile orasului in ochi!

Rosiile experimentale au dat parg si deja Maria a mancat prima poama coapta. Rosiile de aici nu se compara cu nimic din ce am cumparat din pietele Bucurestiului de la asa-zisi “producatori”. Nu neg ca or fi fost facute in curtile lor dar soiurile pe care le aleg pentru cultivat sunt din acelea de tip “plastic” din al caror gust nu se deduce ca ar fi, cu adevarat, rosii! Astea sunt ca cele din copilaria mea, zemoase, usor acrisoare, usor sarate si cu gustul acela inconfundabil ce face pereche cu o bucata zdravana de branza si aia cumparata de prin vecini ca sunt satul de sibienii care vand aracet bulgaresc.

De ziua mea am mancat 2 feluri de caise  din gradina. Oare e cazul sa va mai spun ca au intrunit aprecierea unanima a prietenilor care au venit sa sarbatorim? Ca si rosiile, caisele au avut acea aroma pe care o credeam pierduta. Si ce e extraordinar e ca stiau singure cand sa cada din copac de coapte si ca nu au fost stropite cu niciun rahat din ala chimic si nu pareau ca ar fi avut nevoie.

In fine, ce ne-am dorit cand ne gandeam la casuta asta s-a indeplinit: socializam cu prieteni de demult, ne bucuram de unii si altii, copii nostri se joaca asa cum si noi ne jucam in copilaria noastra, fara sa stea cineva mereu cu gura pe noi, ne urzicam, ne juleam, ne stropeam si ne bucuram de fiecare clipa! Ce pacat ca nu ne putem muta definitiv aici! Nu putem decat sa venim cat putem de des si sa stam cat putem de mult.

Viata aici este ca o carte pe care nu iti vine sa o lasi din mana dupa ce ai citit ultima pagina. A’propos, cred ca am citit in ultima vreme un metru cub de carti! Din alea adevarate!

Na ca am sarit de la una la alta ca pipiul boului! Iar pozele sa stiti ca le fac cu doua telefoane mobile. Nu am luat de la Bucuresti DSLRul . Inca... Cred ca singurul lucru pentru care ar merita este sa trag niste expuneri lungi la cerul de noapte! Poate de Perseide. Sper sa nu uit declansatorul de la distanta!

Acum ma opresc aici dar va voi povesti la un moment dat despre “Molul” de aici, despre consatenii care te saluta cand te vad, desi nu va cunoasteti –desi eu banuiesc ca stiu tot despre mine- si despre antenele mele.

Ah, tot nu am televizor!

Poate data viitoare!

PS
Cred ca unele fotografii se repeta. Posibil si imi cer iertare dar internetul pe aici este cu hopuri si imi e destul de greu sa verific ce am mai postat si ce nu. Promit sa iau masuri incepand cu aceasta luna!